Prin autobuze

Azi initiez o noua categorie: RATB. Cred ca este un univers fascinant, paralel, in care se intampla o multime de lucruri pe care cei cu masina personala si care nu isi transpira fundu in autobuze la ore de varf le rateaza.

Acu 2 zile, in autobuzul 104, la statia Muncii aud un zgomot de fundal cumva enervant si nu imi dateam seama ce este (motorul autobuzului facea zgomot, usile se deschisesera si intra zgomot si de afara). Dupa inchiderea usilor si pornire ma indrept spre usa. Un tip la vreo 30 de ani, cu gel in cap si paru dat pe spate, cu transpiratie la tample, asculta de pe telefonu mobil manele cu sonoru dat la maxim. Si urla nenorocirea aia de telefon. Faza era ca urla, da nu intelegeam cuvintele. Era mai mult zgomot. Stupid.

Ieri de dimineata, autobuzul 117, plin de fel de fel de lume pestrita ce iesea din Ferentari: muncitori la 30-40 de ani galagiosi, doamne intre doua varste, batrani bolnavi, tigani de diverse dialecte – cu costume specifice, pustani prosti – toti egali in fata caldurii si a transpiratiei. Ma urc si eu. Dupa vreo doua statii, un tip la vreo 40 de ani, burtos, genu de om care munceste (sau care a muncit) in uzinele patriei, vrea sa coboare. Pentru asta trebuia sa ii fac loc. Incerc sa ma dau nitel intr-o parte. Nu e suficient pentru burta lui asa ca ma intreaba „Cobori shachira?”. Socat, ii raspund: „Nu shachirel” si ma retrag si mai mult. Trece cu greu si coboara. Idiot.

Tot ieri, la venire de la munca, pe 104. Ma urc si vad un loc liber langa o doamna carunta. Astept 1 minut sa vad daca se aseaza cineva si cum nu se ducea nimeni ma duc eu. Ma asez. Observ ca doamna arata putin dubios. Imi arunca vreo doua priviri pierdute. Le ignor, da’ mi-era jena sa ma scol de pe scaun. Ma apuca o durere de cap si stau cu cu capu in maini. Dupa vreo 2 minute aud ca ma intreaba foarte incet ceva. Ridic privirea si spun „Poftim?”. Pune din nou intrebarea la fel de incet, dar acum eram atent si reusesc sa inteleg „Sunteti arab?”. Putin mirat, dar nu foarte pentru ca mai am fost intrebat asta, ii raspund sec „Nu”. Tace. Dupa vreun minut zice iar la fel de incet „Am niste par de pisica.” Nu inteleg ce vrea sa spuna si zic „Poftim?”. Ea: „Am niste par de pisica pe mine, da se ia la spalat”. Eu, zambesc „Da, asa e. Se ia” si tac. In gandu meu: „Sa vezi ca va trebui sa conversez cu tipa pana la Unirii si e traficu aglomerat, o sa fac o juma de ora.” Dar spre mirarea mea a tacut. Cand mai aveam doua statii pana la Unirea, dupa Nerva Traian, o aud din nou (tot incet): „Ati fost vreodata la patinoarul de aici?”. Ma intreb care patinoar si zic „Nu”. Ea: „Nuuu? Il cunoasteti pe Petrica?”. Eu: „Nu”. Si incepe sa imi povesteasca ce frumos este sa patinezi sau sa schiezi. Sa fii dus cu telescaunu pe sus pe munte si sa iti dai drumu de acolo cu schiurile. Si ca telecabina merge pe sus si ca bulgarii si yugoslavii se duc la serviciu cu telecabina. Oh, God. Am ajuns la Unirea. Tasnesc de pe scaun si cobor. In orice caz, o simpatizez mai mult pe femeia asta decat pe ratatii aia doi despre care am scris inainte.