Nu intamplator, am postat melodia chiar astazi.
[
Atât de frageda, te-asameni
Cu floarea alba de cires,
Si ca un înger dintre oameni
In calea vietii mele iesi.
]
Abia atingi covorul moale,
Matasa suna sub picior,
Si de la crestet pâna-n poale
Plutesti ca visul de usor.
Din încretirea lungii rochii
Rasai ca marmura în loc –
S-atârna sufletu-mi de ochii
Cei plini de lacrimi si noroc.
O, vis ferice de iubire,
Mireasa blânda din povesti,
Nu mai zâmbi! A ta zâmbire
Mi-arata cât de dulce esti,
Cât poti cu-a farmecului noapte
Sa-ntuneci ochii mei pe vechi,
Cu-a gurii tale calde soapte,
Cu-mbratisari de brate reci.
Deodata trece-o cugetare,
Un val pe ochii tai fierbinti:
E-ntunecoasa renuntare,
E umbra dulcilor dorinti.
Te duci, s-am înteles prea bine
Sa nu ma tin de pasul tau,
Pierduta vecinic pentru mine,
Mireasa sufletului meu!
Ca te-am zarit e a mea vina
Si vecinic n-o sa mi-o mai iert,
Spasi-voi visul de lumina
Tinzându-mi dreapta în desert.
S-o sa-mi rasai ca o icoana
A pururi verginei Marii,
Pe fruntea ta purtând coroana –
Unde te duci? Când o sa vii?
Superba melodia, versuri nemaipomenite!
Da…Eminescu ii singurul poet care ma face sa ma „decuplez”, asa intru si eu in intunericul de care vorbeai tu in „Noaptea”. Romantismul este (un curent ) un sentiment nobil si incredibil de pretios. Eminescu a stiut foarte bine sa se exprime, mereu m-a vor „mangaia pe suflet” poeziile lui…
In fine, il iubesc pe Eminescu.
„In veci il voi iubi, si-n veci va ramane departe” !