A fost odată un popor mândru și puternic, poporul dac, care se întindea de la Gurile Dunării până dincolo de Carpați. Urmașii lor, poporul neodac, ajunseseră cu meșteșug și iscusință până la Roma și mai departe, în tărâmul celților și în Hispania. Dară, dacă doar în urmă cu câteva sute de ani poporul dac era cunoscut și temut de dușmani, de aproape o sută de ani, neodacii nu mai purtaseră războaie și oamenii locului uitaseră ce înseamnă aceasta.
Mulți tineri din popor nu mai erau în stare să treacă examenul de inițiere. Dacă în generațiile din urmă tinerii de 18 veri trebuiau să stea 7 zile in pădure singuri și să vină cu un cap de urs sau 2 capete de lupi de parte bărbătească, acum li se dădea și mâncare și apă și arc cu săgeți și trebuiau doar în 3 zile să iasă din pădure cât de cât nevătămați. Nu de puține ori au fost cazuri când tatăl vreunui tânăr, dacă avea dare de mână, după o noapte sau două trimitea niște oameni să îi scoată fiul care se rătăcise în pădure la doar 2-3 ore de mers pe jos de sat. Dacă la început unii făceau asta doar noaptea, în ultimii ani o făceau la lumina zilei, fără rușine și tot mai mulți le urmau exemplul, astfel că ajunseseră oamenii de pe aceste pământuri să nu știe să țină o sabie în mână dară să fie foarte mândri că sunt urmașii vestiților războinici din trecut.
Împăratul care domnea în aceste zile, era de neam celt și, deși avea unele porniri venite din firea neamului lui de a schimba unele năravuri la poporul pe care îl conducea, era crescut în mijlocul neodacilor și se lăsa repede pe tânjeală lăsându-i în legea lor. Decekanis era numele împăratului iar pentru că poporul îl auzea rar să îi vorbească, i s-a zis și cel Mut.
În vremea acestui împărat s-a dat veste în lume că o rasă nouă de războinici, ziși cei Încornorați, veniți din câmpiile oamenilor galbeni, atacă mișelește popoarele. Aceștia se bagau printre oamenii de rând și pe cine atingeau sau poate doar îi aruncau o privire sau îl întrebau de vorbă, îi și băgau boală în trup. Boala asta îi ucidea întâi pe cei mai slabi – pe mame, pe tați, pe bunici și pe cine avea vreun beteșug știut ori neștiut, iar pe unii dintre cei mai zdraveni la trup îi punea la pat cu fierbințeală și-i lăsa fără aer ca și cum ai cădea într-un râu cu ape reci care te trage la fund. Omul atins de Încornorați nici măcar nu știa că ar avea boala. Se ducea acasă și îi săruta mâna tatălui și fruntea mamei dându-le și lor boala și punându-le astfel pecetea de condamnați la moarte prin friguri și spută. După multe zile, când îl apucau și pe el frigurile și tusea, își dădea seama de de răul ce îl făcuse, după ce umblase prin târguri și hanuri, pe unde avusese treabă cu negoțul sau cu munca. Atunci trimitea vorbă la părinți, la bunici și la unchi să îi întrebe de sănătate dar până să ajungă vorba lui în sat, ajungea la el veste că mamucă-sa s-a prăpădit cu ochii căscați și fără aer iar tatăl lui icnește și scuipă sânge și i s-au pregătit hainele de trecere.
Felcerii timpului văzând că li se umple casele de betegi și nu mai poată prididi zi și noapte s-au dus la împărat și i-au cerut să dea un ordin ca oamenii să nu mai umble prin târguri și hanuri și să stea mai mult acasă. Împăratul și-a plecat urechea și a glăsuit pentru prima oară pe anul acela dând ordin ca fiecare să stea la casa lui o vreme și să-și vadă de holdele și animalele din gospodărie. Felcerii au fost fericiți iar Guvernatorul a dat petrecere la el în castel cu vin și domnițe. Când au văzut dușmanii împăratului asta au început să dea zvon pe ascuns prin popor că de fapt nu există nici un războinic Încornorat în împărăția lor, că ei sunt urmașii vajnicilor războinici și că nimeni nu va îndrăzni să se atingă de acest popor binecuvântat între popoare. Împăratul, plictisit de atâta tevatură a mai ieșit odată și a vorbit mulțimii spunându-le că „Văd că nu vă place să stați în ograda voastră și să vă îngrijiți de familie și de pământuri și vă place mai mult să vânturați lumea. Fie după voia voastră. Vă dau doar un sfat, oriunde vă duceți afară din casă, barem să vă luați sabia cu voi și dacă vedeți vreun Încornorat să îl ucideți”.
Multă zarvă au stârnit cuvintele Împăratului pentru că așia cum v-am spus, atât de debil ajunsese poporul acesta încât mulți nu mai știau să țină o sabie în mână darmite să mai omoare un războinic Încornorat. Aceștia ca să nu se facă de râs față de alte popoare care umblau cu sabia pregătită, au venit și au zis că ei sunt urmașii vechilor războinici și pe ei nu îi va obliga nimeni să țină sabie la șold și că ei pot doborî un Încornorat numai cu privirea.
Celții din Regatul de Est, galii de nord, chiar și hunii din nordul cel întunecat care uciseseră cu sabia o bună parte din Încornorații de pe tărâmurile lor, când au auzit și au văzut cât de căpoși în neștiința lor sunt neodacii, le-a spus: bine dacă sunteți așa de tari vă lăsăm să vă luptați cu Încornorații cum vreți voi dar numai la voi pe pământ, iar în tărâmurile noastre să nu călcați până nu om fi noi siguri că ați răpus cu privirea toți Încornorații.