Prin muntii Valcei: Latorita

In weekend-ul 14-15 aprilie am fost impreuna cu Raul, Floriana si Ciuli (din Clubul Nostru) in Muntii Latoriţa. O zona absolut necunoscuta pentru noi in afara de Floriana care mai fusese de cateva ori prin ei si care ne-a si indemnat sa mergem acolo.

Mijlocele de transport in zona sunt destul de putine, astfel incat daca pleci din Bucuresti nu merita sa te duci doar pentru un weekend (2 zile) pentru ca o zi o pierzi pe drum (tren pana la Craiova, legatura spre Rm. Valcea, masina pana la Voineasa). Noi am mers cu masina lu Raul (o Dacie din ’73 prin care batea vantu ca pe creasta muntiilor) pana la cabana Petrimanu de unde am inceput urcarea, urmand initial cursul paraului Turcinu Mic. Urmarind o harta care arata cu totul alte distante decat ce era in realitate si o schita facuta de tatal Florianei (marcaju ori e prost/sters ori nu exista in zona) am reusit sa iesim in creasta. Mersu prin padure pana in creasta a fost printr-o zapada inmuiata in care uneori ti se scufunda picioru pana la genunchi. Raul si-a luat (dificila) sarcina sa taie carare. De aici, am trecut peste peste varfurile Fratosteanu Mare (2053 m), Mogosu (1959) si in final Pietrele (1881) langa care ne-am si oprit la stana cu acelasi nume. Aici am pus cortu, am facut focu (ajutandu-ne de niste lana de oaie pe care ciobanii o lasasera intr-o punga pe langa stana si care avea o „mireasma”… de picau mustele de pe pereti, daca ar fi existat) si am inceput procedura standard:
– mancat: Raul baga la greu carne de porc si copane pe care le incalzea la foc
– uscat soseste: nu si Ciuli care si-a pus la incercare noii bocanci La Sportiva – daca am vazut eu bine.
– „cantat”: adica Ciuli incerca sa cante versuri de la Colibri, Alifantis si altii fara acompaniament de chitara iar eu ii mai aminteam pe unde uita si ii dateam idei

Pe la 10 si nitel, la insistentele Florianei care trecuse in lumea viselor privind focul ce ne incalzea feÅ£ele si mainile batute de vant, ne gandim sa ne bagam la cort. O lasam pe ea sa intre prima si sa se aranjeze in sacu de dormit, dar a avut un soc :D. „Cum sa incapem 4 in cortu asta. Asta e cort de abia 2 persoane”. Rad in gand. Dormisem asta vara destul de bine 3 persoane in cortu ala. Intr-adevar probabil ca acum va fi inghesuiala mare. Ma bag si eu si Raul (care isi da seama ca noi, ceilalti ne-am culcat cu capu la vale si se culca invers fata de noi) si in final Ciuli care a mai aruncat cateva lemne pe foc.

Nu pot sa adorm imediat. Imi veneau in minte povesti cu duhurile padurii (Iele, strigoi, suflete chinuite intrupate-n lupi) si nu-mi puteam scoate din cap focu care se inaltase cam mult dupa ce pusese Ciuli lemne, iar rucsacu meu era destul de aproape de el. Dupa ce se mai domoleste, imi bag capu in sac si dorm. Ma mai trezesc de cateva ori: la sforaiturile lui Ciuli (care nu sforaie) si Raul si cand Floriana face criza de claustrofobie spre dimineata si o sterge afara sa ia oxigen. Se intoarce repede la caldurica.

A doua zi, ne trezim pe la 9 (Floriana in special si Ciuli vroiau sa ne sculam pe la 6. wtf?) facem ceai si mancam ce ne-a mai ramas si incercam sa facem niste apa din zapada, pentru ca nu am gasit izvorul. De fapt, in afara de Floriana, nu l-a mai cautat nimeni. Cam putina apa rezultata…

O luam in continuare pe creasta. De data asta, zapada era ceva mai tare dar si vantul batea in unele locuri destul de rece si puternic. Intr-o ora si nitel suntem cu totii pe Varful Puru (2049 m). De aici incepem coborarea. Pana cand am dat de urmele de urs (la putin dupa ce am iesit din golul alpin si am intrat in padure) am mers relativ bine, dupa care a inceput balaureala. Am pierdut repede marcajul (cruce rosie) si am inceput coborarea la nimereala prin padure pana… am dat de stanci. De aici am incercat sa mergem paralel cu stancile, pe curba de nivel si sa coboram prin diverse vai, dar dupa ce coboram 5-10 minute ne dateam seama ca dam in alte stanci sau dateam de cascade pe care nu dorea nimeni sa le incerce.

Ciuli gaseste in sfarsit o vale despre care era sigur ca e accesibila si incepem sa coboram puternic pe ea. Ajungem la 20 de minute de drum… cand dam de un abrupt. Ciuli il inspecteaza si da verdictul „Nu se poate trece pe aici” (gandindu-se probabil mai mult la Floriana despre care nu stiam nici unu cum sta cu cataratu). La dreapta stanca, la stanga stanca. Ma gandeam cu groaza ca trebuie sa urcam toata valea pe care o coborasem si sa ne lasam si mai mult spre lacu Galbenu. Floriana ne asigura ca nu vom gasi nicio vale mai buna inspre Galbenu deoarece sunt stanci si mai abrupte in zona aia si vrea sa vada cu ochii ei ce este atat de „imposibil” de trecut. Peste mai putin de 10 minute se intoarce cu zambetu pana la urechi si ne zice ca se poate trece foarte usor peste abruptu ala. Doar putin atentie. Isi ia rucscau si o ia inainte. O urmeaza Ciuli care trece. Trec si eu, dandu-i rucsacu lu Ciuli care ajunsese deja jos si imi dau seama ca intr-adevar era naspa trecerea dar nu imposibila (dovada ca acum scriu blogu asta). Trec mai departe si Ciuli sta sa ii prinda rucsacu lu Raul. Ii ia rucsacu si il pune langa el pe o piatra dupa care incearca sa ii ghideze picioru, cand aud un zgomot de rostogolire si un racnet „Razvaaan. Fii atent”. Ma intorc si vad ca rucsacu lu Raul venea vesel la vale, rostogolindu-se si sarind din piatra-n piatra. Imi dau seama ca nu o sa ma loveasca, dar Floriana era mai jos si il vazuse si ea. Am pentru o fractiune de secunda in minte imaginea Anei, pe Lanturi in Piatra Craiului cand incercase sa opreasca un rucsac si s-a ales cu o rana in frunte. Zbier catre Floriana care se pusese pe directia lui „Nuuuu. Da-te la o parte”. Din fericire ma asculta si il lasa sa treaca, usor nedumerita de ce am facut asta: „Imi venea direct in maini. Il prindeam”. Dupa ce a trecut faza a realizat ca Raul avea un piolet prins de rucsac si intr-adevar „putea sa ii vina direct in maini”… sau in alta parte. Rucsacu s-a oprit singur cativa metrii mai jos si toate in el erau intregi (aparatu foto si cele 3 telefoane). Doar pioletu nitel julit de stanci… e bine ca nu era cu sangele vreunuia din noi pe el.

Coborarea de aici a fost usoara iar la rau (Latorita) ne-am dat jos ceva din praful de pe noi. Am pornit spre Petrimanu unde am mai stat vreo ora dupa care ne-am urcat in frigideru… aaa, masina lu Raul si am pornit spre Ramnicu Valcea si apoi Bucuresti.

Poze in galerie de pe Clubul Nostru (deocamdata doar ale mele, dupa miercuri apar ale celorlati).