Imagini din Vale

În weekend am fost la concursul Montaniada, organizat de clubul Monom (Vampy / Vampiru, pentru cunoscatori). În cadrul probei cultural-artistice eu am avut de compus o poezie despre Valea lui Stan, traseul fãcut în acea zi de echipele participante.

Orasul m-alunga cu praf si cu fum,
Dar Valea ma cheama cu vuiet de dor.
Rucsacul il fac si pornesc la drum,
Cu inima miscata de acest fior.

Langa o troita, Valea se deschide,
Ascult cu mirare al raului suier,
Cascada cu vuiet privirea mi-o prinde,
Muguri de lumina ma-nconjora-n aer.

Fiecare pas imi pare un mister,
Care sa-mi deschida-a vesniciei poarta
Pasesc incet, cu teama, insa cant si fluier
Catre inaltimi sunt purtat de soarta.

Am trecut de lant, am trecut de scara,
Multumesc cu patima si chiar cu sfiala
Celor ce viata-au dat intaia oara
Acestui traseu ce timpul inseala.

P.S. Scuze, dar la masura nu am mai avut timp sa lucrez. Poate o voi imbunatati in viitor.

Poze de pe Valea lui Stan din acest weekend: in galeria mea, pe site-ul Ursul Trubadur, la CPNT, la Matei, etc.

Valea lui Stan: RT-ul

Am primit miercuri (dupa un weekend de 4 zile cu ocazia zilei de 1 mai, cand am fost la Herculane) un mail de la Stefan daca vreau sa merg pe Valea lui Stan sambata. Bineinteles ca vroiam. Asa ca sambata dimineata, am luat taxiul spre gara si m-am urcat in trenu spre PiteÅŸti. Stefan si Radu s-au lasat asteptati si au ajuns cu vreo 5-6 minute inainte sa plece trenu. In PiteÅŸti trebuia sa stam vreo 20 de minute si sa luam trenu (la 9.45) spre Curtea de ArgeÅŸ. Am profitat de timp si m-am dus la o patiserie vis-a-vis de McDonald’s si mi-am luat o cafea si un cort cu ciocolata in care nu am gasit nici o urma de ciocolata.

Trenu spre Curtea de ArgeÅŸ mi s-a parut foarte interesant. Este un singur vagon locomotiva, circula in regim de personal si face cei 38 de km intr-o ora si 5 minute.

Ajunsi in Curtea de ArgeÅŸ, trebuia sa gasim de unde pleaca microbuzul spre Aref. L-am gasit cu ajutorul unui alt sofer de microbuz care ne-a transportat cei 500 de metri cat separa gara de locul de unde pleaca aceste microbuze.

Cu microbuzul mergem pana in Căpăţâneni (~20 km) destul de inghesuiti spre nemultumirea lui Stefan care nu intelegea cum de coboara intr-una oameni dar tot la fel de aglomerat este. De aici incepem sa urcam urmand drumul national, in timp ce microbuzu o ia spre stanga spre Aref. In timp ce mergeam fara prea multa dorinta incercam sa facem autostopul si pana la urma ne ia un nene care nu prea a inteles de ce am mers cu trenu 4 ore+ pentru un traseu care dureaza dus – intors 3 ore. Ne lasa la intrarea in traseu (la vreo 6 km de Căpăţâneni, intr-o curba ac de par, langa o troita).

Incepem sa urcam, trecand de doua ziduri anti-viitura (sau anti ce or fi ele) fiind nevoiti sa abandonam catelul pe care il hranise Stefan in cele 5 minute cat am stat, inainte sa incepem sa intram in traseu. Timp de vreo 30 de minute mergem exact pe langa rau, trebuind din cand in cand sa trecem de pe un mal pe altul al lui sarind din piatra-n piatra. Din fericire apa nu depasea inaltimea pietrelor puse pentru a pune piciorul pe ele, astfel incat nu am avut probleme cu alunecari.

Ajunsi la prima scara, eu am ramas cateva clipe cu gura cascata gandindu-ma: „Pe acolo?…” Nu era cine stie ce sa trec pe o astfel de scara – trecusem eu si prin locuri mai naspa, problema era ca imi parea foarte instabila, la capete fiind legata cu sarme (groase, dar totusi…). A trecut intai Stefan, apoi Radu, in timp ce eu le faceam poze si fiind pe faza sa nu ratez momentul cand pica vreunu. Nu a picat nimeni… La capatul de sus al scari, spre suprinderea noastra am gasit un colt amenajat unde era o iconita cu Fecioara Maria si monede (si de la inceputul/mijlocul anilor ’90). Probabil ca cineva a fost foarte usurat sufleteste ca a scapat cu viata dupa ce a trecut scara aia…

De aici traseul incepe sa devina din ce in ce mai solicitant psihic si sa necesite tot mai multa atentie pentru fiecare pas. In unele zone, o alunecare a piciorului te poate duce direct in apa (foooooarte rece) a carei adancime nu o puteam ghici in unele zone (iar eu nu stiu sa innot) sau in stanci. O astfel de trecere a fost aici, care mie mi s-a parut mai naspa decat prima scara si pe care Radu a trecut-o destul de greu, cu ajutorul lui Stefan. Mai sarim peste cativa bolovani, mai mergem pe o scara cazuta si ajungem la ultima portiune, de unde nu am poze pentru ca aici mi-am bagat aparatu in rucsac si, dupa ceva timp de gandire, ne-am hotarat sa ne descaltam si sa o luam prin apa. Pana la capatul vaii, dupa spusele lui Stefan, mai erau vreo 5 minute dar care trebuiau facute prin rau. Cum nu mai facusem niciodata asa ceva, eram dornic sa incerc si senzatia asta. Ma descalt, imi dau pantalonii jos si o iau prin apa dupa Stefan care trecuse deja prima bucata de apa si ajunsese pe o portiune de uscat. Prima senzatie, „hai ma ca nu e asa de rece”, a durat 2 secunde. A doua senzatie: simt o durere pana in genunchi la dreptu dupa care o amorteala si o durere pe ambele picioare. Apa imi ajunsese dincolo de genunchi. Sar pe partea celalalta a raului. Vreo 10 secunde ma dor picioarele infiorator, dupa care totul revine la normal. Radu face aceasi operatiune si ajunge langa mine. Eu o iau mai departe spre Stefan… Ajung langa el, aceleasi senzatii dar parca durerea a fost si mai naspa si mai lunga. Ma uit cat mai era. Ar mai fi trebuit sa fac chestia asta de cateva ori, timp de cateva minute. In ritmu asta ne lua 20 de minute, nu 5. Apa il hotaraste de tot pe Radu sa spuna ca nu mai merge si ca ne asteapta acolo. Ma mai gandesc si eu si zic ca mi-a ajuns apa rece. Imi fac curaj si o iau inapoi. Ne imbracam si o luam incet in jos (eu cel putin nitel dezamagit si cu gandu sa revin la toamna cand e apa mai calda si mai mica si poate cu ceva echipament).

Cu vreo 10 minute inainte sa iesim in sosea, la o banala trecere a raului Stefan aluneca pe o piatra uda si ajunge in fund direct in rau. Apa i-a ajuns pana la gat si l-a dus la vale nitel pana a reusit sa se echilibreze si sa sara pe mal putin nedumerit de ce s-a intamplat si ce are de facut. Ii strig „dezbracarea urgent”. Se uita la el si vede ca e ud. Isi da rucsacu jos, scoate rapid electronicele (care erau ude toate: telefoane, gps) din el si incepe si el sa se dezbrace. Se sterge, face rost de o bluza si un hanorac de la Radu si de la mine dar pantalonii si bocancii a trebuit sa ii imbrace uzi (dupa ce au fost storsi). Chestia asta m-a facut sa casc si mai bine ochii pe unde calc si sa incerc sa fiu ceva mai prudent. Din fericire s-a intamplat aproape de iesirea din traseu asa ca nu au mai fost decat cateva sarituri peste rau. La intoarcere, am regasit catelul pe care il abandonasem si pe care Stefan l-a hranit cu sandwitch-urile lu Radu (spre nemultumirea acestuia). Incepem sa coboram pe sosea, sperand sa mai avem norocu de la venirea cu autostopu (fiind deja in mare intarziere). Ne rasfiram pe sosea, Stefan ramanand mult in spate. Ne depaseste mai multe masini care ar fi putut sa ne ia… dar nu a fost sa fie. Vad la un moment dat ca vine o masina, ridic mana dupa care observ ca e un Volkswagen destul de aratos. Renunt si ii zic lu Radu „Asta nu ne ia sigur, nu ma mai obosesc” si las mana jos. Surprinza insa: a incetinit si se apropie de noi. In masina era si Stefan. Un nene mare, cu mustata iese din masina, nu zice nici o vorba si incepe sa scoata diversele chestii care ocupau loc in masina si sa le bage in portbagaj. Goleste o punga cu mancare si la catelul nostru (care ne urmase pana aici) dupa care scoate prima propozitie, fara sa se uite la noi: „Hai urcati”. Ne urcam, ce sa facem… Omu venea de la pescuit (avea o lanseta in masina si era imbracat ca la peste). Il intreaba cate ceva pe Stefan de diversele rauri dupa care tace… Zice ca vrea sa treca pe la pastravaria din Oesti da ca ne duce pana in Curtea de Arges. Excelent, in gandu meu. La pastravarie a injurat ceva, ca nu era nimeni pe acolo s-a urcat in masina si ne-a dus in Curtea de Arges. Am vrut sa ii dam bani da a mormait ceva ca „Lasati… luati-va si voi o bere”. Saru-mana.

Trenu spre Pitesti plecase de 20 de minute. Cautam autogara de microbuze, dar ne iese in cale un nene care ne zice ca ne duce el cu masina la Pitesti. Ne suim. Porneste masina si ne pune muzica… de petrecere: „Asa vor femeile… cu dirilidinga” sau „Ia-ti mireasa zilele/Nu mai iesi cu fetele; Soacra mare sta pe prispa si vomita…”. Nu prea conta, ne-a dus la Pitesti si i-am dat 10 lei (toti trei). Ne luam bilete la trenu care pleca peste 40 de minute (la 19.21) dupa care eu cu Radu ne punem la o bere cu covrigei si sandwitch-uri (ale mele) iar Stefan se duce sa pozeze autobuze pana la 19.10 cand ne urcam in trenu de Bucuresti.

//Later edit

Au aparut si pozele lu’ Stefan.