Etichetă: Munte

Hasmas: 14 – 16 decembrie 2007

Pana binevoiesc oamenii sa puna pozele pe site ofer doar o scurta povestire din ultima mea iesire la munte, in Hasmas.

Am plecat vineri noaptea cu trenu de 23.50 si ceva spre Brasov unde am asteptat legatura cu personalul spre Izvoru Oltului vreo ora jumate. In timpu asta am baut o ciocolata calda in gara si eu mi-am luat o Fanta. Nu stiu de ce. Cu personalul trebuia sa mergem vreo 3 ore si nitel asa ca am bagat un somn vreo 2 ore. Trebuie sa va spun ca Izvoru Oltului este un orasel cu populatie in mare parte de etnie maghiara, asa ca cei care au chef de glume nationaliste proaste mai bine sa se abtina.

O faza amuzanta (acum) a fost inainte cu cateva minute de coborarea din tren cand eu cu Mihu eram la usa, intre vagoane, si a aparut un om ametit de somn si cam speriat care se uita la mine si zice „Lek mem sen kep?”. Ma uit la el si spun „Nem tudom”. Pleaca inapoi in compartiment. Revine peste 10 secunde si iar scoate niste cuvinte ciudate si se uita la noi intrebator. Apare si Manea pe coridor si il intreaba si pe el pe ungureste. El ii zice „Poftim?”. Incepe sa se trezeasca din somn si intreaba pe romaneste „Incotro mergem?”, la care Manea incepe sa cante:

Nainte, nainte spre marea unire
Hotarul nedrept să-l zdrobim
Să trecem Carpaţii, ne trebuie Ardealul
De-o fi să ne-ngropam de vii.

Ma uit putin impacientat, putin amuzat, putin suparat la el asteptand reactia omului. Spre linistea mea, a bufnit in ras. Mi-am dat si eu seama ca vroia sa afle incotro merge trenu si i-am zis „Izvoru Oltului”. Cred ca s-a mai linistit.

Din Izvoru Oltului am luat o rata comunista pana in orasul Balan (Balanbanya) de unde se urca la cabana Piatra Singuratica. Drumul a fost usor si frumos (vreo 2 ore si ceva), cu zapada destul de mare, abia cazuta si afanata, in ultima ora.

La „cabana” am gasit o camera descuiata si vreo 3 baieti care tocmai pleacau si care ne-au zis ca va ajunge si cabanieru in curand, acu fiind pe drum. Bineinteles camera era inghetata, usa se tine intr-o balama iar lemne de foc: ioc. Am incercat sa cautam prin padurea din jur ceva lemne (eu, Vladut, Mihu), dar cum zapada era pana la genunchi iar topor nu posedam am renuntat repede. Dupa vreo ora si ceva de asteptare a venit si cabanieru care ne-a zis ca in 10 minute mergem cu el dupa lemne. Ne-am dus. Lemnele erau la vreo 10-15 minute de cabana, in vale, sub forma unor butuci cat un trunchi de copac gros pe care ni le-a spart in doua sa putem sa le caram la cabana. Plita incinsa a mai dezghetat nitel camera dar nu prea se putea „gati” ceva pe ea insa din fericire, pentru prepararea rapida a ceaiului si supelor, am avut primus.

Pana a venit cabanieru, pana am adus lemnele, am aprins focu si am mancat se facuse aproape ora 2 dupa amiaza, asa ca din pacate nu mai aveam timp sa mergem (si sa vedem ceva) pe varf. Oricum la primavara/vara vreau sa ma duc prin zona sa vad mai multe. Acum ningea si destul de puternic si era ceatza asa ca nu prea vedeam mare lucru. Fulgi uriasi.

Ca sa nu ma congelez in cabana am coborat (vreo 15 minute) pana la izvorul de apa unde am umplut sticlele si m-am intors la cabana. Ninge in continuare cu fulgi uriasi. De pe la 4 ne punem la povesti si bancuri pana pe la 7 cand mancam de seara, ne mai imbracam nitel si ne bagam in saci si dormim ca pruncii pana pe la 7 jumate a doua zi. Cand ne-am trezit in camera era cu vreo cateva grade (doar) mai cald ca afara, unde ningea in continuare… cu fulgi mari :). Am platit cabanierului pentru cazarea la Hotel Piatra Singuratica***, 5 lei de om, si am plecat. Coborarea a fost rapida si placuta: te afundai pana la genunchi in zapada asa ca puteai sa cobori fara grija ca o sa aluneci :p. Din Balan pana in Iz. Oltului am gasit sa ne duca un microbuz si un baiat cu o dacie care astepta clienti (4 lei).

P.S. Cand fac rost de poze postez. Pana atunci… astept si eu.

La Cabana Padina

Ursul Trubadur a implinit 6 ani, ocazie cu care au organizat o intalnire, cu „cat mai multi” dintre cei care sunt sau au mers vreodata cu ei, la Cabana Padina. M-am gandit sa merg si eu cu ei, sa le zic la multi ani si sa revad zona Padina.

Desi initial se anuntasera vreo 80 de oameni, in tren au ajuns vreo 70. Majoritatea am luat-o pe piciorul Pietrei Arse din Sinaia (intinzandu-ne pe juma de munte), in timp ce altii au ales traseele „extreme” pe Bucsoiu – Omu, pe Balaur sau pe Valea Alba.

Ajunsi la cabana, Vladimir ne-a repartizat in camere (am avut onoarea sa pot sa imi aleg camera si patu pentru ca am fost baiat harnic si am ajuns odata cu el), am bagat ceva mancare (ciorba – 3 lei, ceaiu – 50 de bani) dupa care am inceput o cantare (4 chitare din care un double-six) pana pe la 12 noaptea. Din cand in cand ne intrebam ce se intampla cu cei care au plecat pe traseele lungi si intarziau sa apara. Pana la urma au intrat in zona de semnal la telefon si s-a putut comunica cu ei. Erau bine dar foarte obositi, ajunsera la Pestera si se indreptau spre Padina.

A doua zi, dupa un somn „leganat” – cine a dormit in paturile de la Padina stie la ce ma refer (se leagana ca „vapoare”) – m-am trezit pe la 9 si nitel si am iesit pe afara sa admir ceata. Din pacate vreme superba de cu o zi inainte fugise. Dupa ce mananc si imi (re)fac rucsacul si mai pierd vremea prin cabana socializand cu oamenii pornesc la drum cu o parte a grupului. Ne-am oprit la cabana Zanoaga pentru regrupare si mancare unde am fost primiti foarte frumos, dar cand au vazut ca suntem „bocancari” ci nu „pantofari” (cabaniera sau mai bine zis receptionera s-a mirat ca am avut curajul sa facem un traseu atat de lung) au cam schimbat tonu si aprope ca ne invita sa plecam mai repede. Motivul: nu am comandat destul. Doar ceaiuri si 3 mamaligii (cred ca le-am facut o vanzare de peste 50 de lei). Oricum, la iesire i-am spus „Adio” doamnei care vocifera. Trebuie sa mentionez peisajul superb din Cheile Orzei care, desi era ceata, m-a incantat. La Vanatori ne astepta microbuzul sa ne ia si sa ne duca in Pietrosita de unde am luat trenul spre Titu, apoi spre Bucuresti (Leonidas s-a descurcat excelent la „cumparat” bilete).

Puteti vedea poze pe site-ul Ursului Trubadur.

Iezer: creasta

Sambata dimineata am plecat cu Maria, Silviu si Iulia spre Voina via Campulung sa facem creasta Iezerului. Si am facut-o, desi in opinia mea nu chiar integral. Am urcat din Voina direct la Refugiul Iezer (traseul de creasta o lua pe Vacarea). La refugiu ne-am aprovizonat cu apa, urmatorul izvor fiind putin inainte (cateva sute de metrii) de Plaiul lui Patru. A doua zi, am trecut pe la izvor si ne-am intalnit cu un cioban care in schimbu a vreo 15 tigari ne-a zis sa coboram pana la stana si sa luam cata branza vrem, ceea ce am si facut. Ne-a zis ca in noaptea precedenta trecuse ursu pe la stana si omorase vreo 20 de mioare. Am vazut urmele cand am ajuns acolo: capete de oi imprastiate, matze si ciori.

Ne-am continuat drumul si, dupa ce am urcat si pe Papusa, am coborat spre cabana Cuca (traseul de cresta o lua, iarasi, pe Gainatul Mare). Pe drum ne-am mai intalnit cu doi tipi care faceau si ei creasta si aveau masina la Voina (ca si noi). Avand in vedere ca Maria ramanea in Campulung iar mie nu imi suradea deloc ideea sa iau microbuzul spre Bucuresti i-am intrebat daca nu ne iau si pe noi. Au acceptat sa se mai inghesuie nitel si ne-au adus cu bine-n Bucuresti. Multumim Nicu si Vasi.

Poze pe Clubul Nostru.

Piatra Mare

Duminica, am fost cu Alex (de la Clubul Nostru) si cu Radu in Piatra Mare. Am facut traseul Timisu de Jos – Canionul 7 Scari – Cabana Piatra Mare – Varful Piatra Mare – inapoi la Cabana – Pestera de Gheata – Sirul Stancilor – Timisul de Jos.
Un aspect inedit a fost faptul ca de la intrarea in canion ne-a izbit un miros „naspa”. Dupa vreo 10 minute mi-am amintit ca citisem zilele trecute pe grupul de yahoo alpinet cum ca este un lup mort in canion. Intr-adevar, peste vreo 5 minute i-am gasit cadavrul in putrefactie. E bine de stiut: lupii nu pot sa urce pe scari.

La intoarcere am ajuns tot in Timisu de Jos, unde Radu a vazut pe orarul trenurilor cum ca nu ar mai fi nici un tren care sa opreasca acolo pe ziua aia. Ne-am luat picioarele la spinare, trebuind sa ajungem in ~40 de minute in Timisu de Sus, care este la vreo 5 km.
Am sperat sa avem ceva noroc cu autostopu, dar vreo 2 km nu s-a ivit nimic. In parcarea vis-a-vis de Petromul de pe soseaua Timisul de Jos – Timisul de Sus, ne astepta, insa, un domn cu masina, care probabil ca a vazut ca facem autostopu si ne depasise cine stie cand, dar nu avusese unde sa opreasca. Cand ajung langa el se uita la mine (eu o luasem mult in fata lui Alex si Radu) si ma intreaba incotro. Ii zic ce si cum si ne invita inauntru. Pana la urma ne zice ca daca vrem ne duce pana la Ploiesti. Si eu si Alex am fost incantati de idee si am acceptat imediat. Aglomeratia de pe sosea (se mergea foarte incet, astfel ca eu la un moment dat ca am crezut ca o sa imi pice capu de somn si plictiseala – se mergea undeva pe la 20km/h) si curentu din masina il face insa pe Radu sa „ne sugereze” sa coboram in Comarnic si sa luam personalul care se indrepta spre Bucuresti. Am coborat, iar domnu cu masina ne-a salutat si ne-a zis „sa dam banii la nas”. Saru’mana si multumim frumos.
Ne-am urcat in tren, eu si cu Alex hotarati sa aplicam sfatul pe care il primisem, dar se pare ca am nimerit in „trenul fara nas” :D. Nu ne-a intrebat nimeni de bilet 🙂 – s-a uitat la noi si vazand ca nu schitam nici un gest a zis „s-a vazut acolo…”
Am ajuns la 22 si nitel in Bucuresti foarte adormit dar bucuros de vremea superba pe care o prinsesem.

Poze pe siteul clubului.

Cabana Leaota

In weekendul 22 – 23 iunie am fost cu Maciu la Cabana Leaota. Plecasem sa ajungem la Omu prin Malaiesti si Hornuri, dar o ploaie destul de violenta cu grindina ne-a facut sa ne urcam in masina si sa o luam spre Pietrosita. Pacat, peste cateva ore s-a facut soare si a fost frumos si in Bucegi. Oricum, eu nu mai fusesem in Leaota asa ca m-am bucurat ca am ajuns si pe acolo.

Poze de la Cabana Leaota (La cabana era un grup de studenti de la Geografie din Targoviste).

Pe Olimp

Cu cateva luni in urma, Ciuli m-a anuntat ca vrea sa mearga pe Olimp si cauta oameni. I-am spus ca in principiu merg dar nu stiu (ma sacaia un examen care era chiar in perioada in care vroia el sa mearga, dar nu stiam cand). Luni (4 iunie) am luat examenul si Ciuli m-a anuntat ca, Raul nu mai merge asa ca e un loc disponibil in masina lui (alaturi de Anita, Stefan si Alexandra).
Ne intalnim marti si facem cumparaturi de vreun milion juma si Ciuli reuseste sa imi transmita si mie stresu.
Joi dimineata, la 5 eram la Tineretului de unde m-au luat cu un picior vanat, fiind inca adormit am dat cu el de un stalp delimitator de pe trotuar.

Urmau (speram noi) cel mult 12 ore de mers cu masina. Ajungem la Giurgiu in vreo ora si trecem granita la bulgari. Granita de la romani, la iesire nu mai exista… La bulgari ne baga in calculator si ne lasa sa trecem. Pana la Sofia drumurile erau cam ca la noi. Ba mai proaste, ba mai bune. Sate si orasele cu case saracioase dar totusi campurile cu cereale pareau cultivate mai bine si mai uniform. Ne-am ratacit nitel pe langa Sofia da reusim sa ajungem pana la urma pe drumul spre autostrada (portiunea de autostrada pe care au construit-o este excelenta iar peisajul este superb). Admiram din masina Rila sau Pirinu si facem planuri pentru cand vom merge si acolo. Furati de peisaj si de dorinta de a ajunge mai repede in Grecia ne luam o „amenda” de 10 euro pentru depasire de viteza (maxim era 60km/h).
Odata ajunsi in Grecia am inceput sa simtim deja alta atmosfera. De la vamesul plictisit care ne-a urat calatorie placuta fara sa para important la drumurile nou construite pe care masina curgea fara sa simtim nimic in stomac.
Dupa cativa kilometri de Grecia, ne-am oprit la un mic restaurant sa ne dezmortim picioarele, sa ne golim vezica si sa mancam ceva. In timp ce stateam la masa, apare un tigan (grec) cersetor. Se duce la masa de langa noi si incepe textu. Nu obtine nimic. Vine langa mine si incepe sa zica ceva. Ma uit la el si zic numai un cuvant: „România”. Ne intoarce spatele intr-o secunda. Ceilalti se amuza… iar grecii de la masa vecina nu intelegeau cum de l-am convins asa repede sa plece.

Plecam spre Litochoro (se citeste Litovoro), cel mai apropiat oras de baza muntelui Olimp. De la Litochoro mai aveam vreo 15 minute de mers cu masina pana la intrarea in traseu unde este o mica cabana. De aici incepem urcarea, pe la ora 18, fara sa stim exact cat avem de mers pana la „refugiul” Spilios Agapitos (sau Refugiul A) situat la 2100m altitudine, unde aveam de gand sa ne oprim. Am ajuns in aproximativ 2 ore, pe un drum foarte lejer, care arata pe alocuri ca un parc (bancute si balustrade pe margine). Cand am ajuns aici citesc raman foarte surprins: o pancarda care ne anunta ca ne costa 4.20 euro daca vrem sa campam cu cortu si 10 euro patul in refugiu. De asemenea in acest pret e inclusa toaleta si apa. Ce e asta?? In muntii din Romania, un refugiu este un adapost unde nu e nimeni si unde poti dormi gratis cand esti in munti. De asemenea, este foarte putin dotat: nu se afla nimeni la el care sa il pazeasca, majoritatea au doar cateva paturi metalice si eventual un izvor in apropiere.

Cand ajunge si Ciuli si ii spun ramane si el surpins. Vrea sa intre in cabana si il intampina un afis ca nu are voie cu bocancii inauntru. Si-i da jos si se duce sa discute cu „refugiatu sef”. Platim taxa de campare si ne spune conditiile „FARA NICI UN FEL DE FOC”. „Nici primus?”. „NIMIC”. Ne da voie in schimb sa mancam pateuri si salamuri din propriile noastre rucsace. Multumim. Cumparam cate un ceai (ceva mai bun ca cel de la Omu) cu 1 euro cana si ne culcam destul de dejamagiti.

A doua zi ne propusesem sa ne trezim pe la 7 si sa pornim spre varf la 8. Ne lasam corturile langa refugu, umplem 3 rucsace cu apa, ceaiuri si supe (gandindu-ne sa le preparam undeva pe langa varf) si plecam pe la 9 si nitel :). Aflasem de la cel de la cabana ca pana pe Varful Skala este un traseu usor (de mers vreo 2 ore) si de acolo pana pe Mitikas se fac vreo 45 de minute dar este nevoie sa iti folosesti mainile si sa te cateri nitel. Am ajuns pe Skala inconjurati de ceata si nu vedeam la mai mult de 100 de metri. De pe Skala incepea distractia :). Adica niste peisaje ceva mai salbatice, stanci si prapastii. Un adevarat peisaj de creasta si o atmosfera misterioasa din cauza cetei tot mai dense. Dupa (cred eu) mai putin de 40 de minute am ajuns pe Mitikas. Aici facem sesiune de poze, admiram ceata, ne semnam in caietul care era intr-o cutie si ne imprietenim cu niste croaţi care nu prea stiau engleza dar unul dintre ei fusese pe Moldoveanu. La coborare mai luam si o nemtoaica pe care o ajutam sa coboare si drept multumire ne da paine (noi nu mai aveam si salamu cadea cam greu fara). Pana la urma, nevrand sa coboare singura a doua zi, merge cu noi cu masina pana in Katerini, la malul marii Egee.