Categorie: Prin munti

Piatra Mare

Duminica, am fost cu Alex (de la Clubul Nostru) si cu Radu in Piatra Mare. Am facut traseul Timisu de Jos – Canionul 7 Scari – Cabana Piatra Mare – Varful Piatra Mare – inapoi la Cabana – Pestera de Gheata – Sirul Stancilor – Timisul de Jos.
Un aspect inedit a fost faptul ca de la intrarea in canion ne-a izbit un miros „naspa”. Dupa vreo 10 minute mi-am amintit ca citisem zilele trecute pe grupul de yahoo alpinet cum ca este un lup mort in canion. Intr-adevar, peste vreo 5 minute i-am gasit cadavrul in putrefactie. E bine de stiut: lupii nu pot sa urce pe scari.

La intoarcere am ajuns tot in Timisu de Jos, unde Radu a vazut pe orarul trenurilor cum ca nu ar mai fi nici un tren care sa opreasca acolo pe ziua aia. Ne-am luat picioarele la spinare, trebuind sa ajungem in ~40 de minute in Timisu de Sus, care este la vreo 5 km.
Am sperat sa avem ceva noroc cu autostopu, dar vreo 2 km nu s-a ivit nimic. In parcarea vis-a-vis de Petromul de pe soseaua Timisul de Jos – Timisul de Sus, ne astepta, insa, un domn cu masina, care probabil ca a vazut ca facem autostopu si ne depasise cine stie cand, dar nu avusese unde sa opreasca. Cand ajung langa el se uita la mine (eu o luasem mult in fata lui Alex si Radu) si ma intreaba incotro. Ii zic ce si cum si ne invita inauntru. Pana la urma ne zice ca daca vrem ne duce pana la Ploiesti. Si eu si Alex am fost incantati de idee si am acceptat imediat. Aglomeratia de pe sosea (se mergea foarte incet, astfel ca eu la un moment dat ca am crezut ca o sa imi pice capu de somn si plictiseala – se mergea undeva pe la 20km/h) si curentu din masina il face insa pe Radu sa „ne sugereze” sa coboram in Comarnic si sa luam personalul care se indrepta spre Bucuresti. Am coborat, iar domnu cu masina ne-a salutat si ne-a zis „sa dam banii la nas”. Saru’mana si multumim frumos.
Ne-am urcat in tren, eu si cu Alex hotarati sa aplicam sfatul pe care il primisem, dar se pare ca am nimerit in „trenul fara nas” :D. Nu ne-a intrebat nimeni de bilet 🙂 – s-a uitat la noi si vazand ca nu schitam nici un gest a zis „s-a vazut acolo…”
Am ajuns la 22 si nitel in Bucuresti foarte adormit dar bucuros de vremea superba pe care o prinsesem.

Poze pe siteul clubului.

Cabana Leaota

In weekendul 22 – 23 iunie am fost cu Maciu la Cabana Leaota. Plecasem sa ajungem la Omu prin Malaiesti si Hornuri, dar o ploaie destul de violenta cu grindina ne-a facut sa ne urcam in masina si sa o luam spre Pietrosita. Pacat, peste cateva ore s-a facut soare si a fost frumos si in Bucegi. Oricum, eu nu mai fusesem in Leaota asa ca m-am bucurat ca am ajuns si pe acolo.

Poze de la Cabana Leaota (La cabana era un grup de studenti de la Geografie din Targoviste).

Pe Olimp

Cu cateva luni in urma, Ciuli m-a anuntat ca vrea sa mearga pe Olimp si cauta oameni. I-am spus ca in principiu merg dar nu stiu (ma sacaia un examen care era chiar in perioada in care vroia el sa mearga, dar nu stiam cand). Luni (4 iunie) am luat examenul si Ciuli m-a anuntat ca, Raul nu mai merge asa ca e un loc disponibil in masina lui (alaturi de Anita, Stefan si Alexandra).
Ne intalnim marti si facem cumparaturi de vreun milion juma si Ciuli reuseste sa imi transmita si mie stresu.
Joi dimineata, la 5 eram la Tineretului de unde m-au luat cu un picior vanat, fiind inca adormit am dat cu el de un stalp delimitator de pe trotuar.

Urmau (speram noi) cel mult 12 ore de mers cu masina. Ajungem la Giurgiu in vreo ora si trecem granita la bulgari. Granita de la romani, la iesire nu mai exista… La bulgari ne baga in calculator si ne lasa sa trecem. Pana la Sofia drumurile erau cam ca la noi. Ba mai proaste, ba mai bune. Sate si orasele cu case saracioase dar totusi campurile cu cereale pareau cultivate mai bine si mai uniform. Ne-am ratacit nitel pe langa Sofia da reusim sa ajungem pana la urma pe drumul spre autostrada (portiunea de autostrada pe care au construit-o este excelenta iar peisajul este superb). Admiram din masina Rila sau Pirinu si facem planuri pentru cand vom merge si acolo. Furati de peisaj si de dorinta de a ajunge mai repede in Grecia ne luam o „amenda” de 10 euro pentru depasire de viteza (maxim era 60km/h).
Odata ajunsi in Grecia am inceput sa simtim deja alta atmosfera. De la vamesul plictisit care ne-a urat calatorie placuta fara sa para important la drumurile nou construite pe care masina curgea fara sa simtim nimic in stomac.
Dupa cativa kilometri de Grecia, ne-am oprit la un mic restaurant sa ne dezmortim picioarele, sa ne golim vezica si sa mancam ceva. In timp ce stateam la masa, apare un tigan (grec) cersetor. Se duce la masa de langa noi si incepe textu. Nu obtine nimic. Vine langa mine si incepe sa zica ceva. Ma uit la el si zic numai un cuvant: „România”. Ne intoarce spatele intr-o secunda. Ceilalti se amuza… iar grecii de la masa vecina nu intelegeau cum de l-am convins asa repede sa plece.

Plecam spre Litochoro (se citeste Litovoro), cel mai apropiat oras de baza muntelui Olimp. De la Litochoro mai aveam vreo 15 minute de mers cu masina pana la intrarea in traseu unde este o mica cabana. De aici incepem urcarea, pe la ora 18, fara sa stim exact cat avem de mers pana la „refugiul” Spilios Agapitos (sau Refugiul A) situat la 2100m altitudine, unde aveam de gand sa ne oprim. Am ajuns in aproximativ 2 ore, pe un drum foarte lejer, care arata pe alocuri ca un parc (bancute si balustrade pe margine). Cand am ajuns aici citesc raman foarte surprins: o pancarda care ne anunta ca ne costa 4.20 euro daca vrem sa campam cu cortu si 10 euro patul in refugiu. De asemenea in acest pret e inclusa toaleta si apa. Ce e asta?? In muntii din Romania, un refugiu este un adapost unde nu e nimeni si unde poti dormi gratis cand esti in munti. De asemenea, este foarte putin dotat: nu se afla nimeni la el care sa il pazeasca, majoritatea au doar cateva paturi metalice si eventual un izvor in apropiere.

Cand ajunge si Ciuli si ii spun ramane si el surpins. Vrea sa intre in cabana si il intampina un afis ca nu are voie cu bocancii inauntru. Si-i da jos si se duce sa discute cu „refugiatu sef”. Platim taxa de campare si ne spune conditiile „FARA NICI UN FEL DE FOC”. „Nici primus?”. „NIMIC”. Ne da voie in schimb sa mancam pateuri si salamuri din propriile noastre rucsace. Multumim. Cumparam cate un ceai (ceva mai bun ca cel de la Omu) cu 1 euro cana si ne culcam destul de dejamagiti.

A doua zi ne propusesem sa ne trezim pe la 7 si sa pornim spre varf la 8. Ne lasam corturile langa refugu, umplem 3 rucsace cu apa, ceaiuri si supe (gandindu-ne sa le preparam undeva pe langa varf) si plecam pe la 9 si nitel :). Aflasem de la cel de la cabana ca pana pe Varful Skala este un traseu usor (de mers vreo 2 ore) si de acolo pana pe Mitikas se fac vreo 45 de minute dar este nevoie sa iti folosesti mainile si sa te cateri nitel. Am ajuns pe Skala inconjurati de ceata si nu vedeam la mai mult de 100 de metri. De pe Skala incepea distractia :). Adica niste peisaje ceva mai salbatice, stanci si prapastii. Un adevarat peisaj de creasta si o atmosfera misterioasa din cauza cetei tot mai dense. Dupa (cred eu) mai putin de 40 de minute am ajuns pe Mitikas. Aici facem sesiune de poze, admiram ceata, ne semnam in caietul care era intr-o cutie si ne imprietenim cu niste croaţi care nu prea stiau engleza dar unul dintre ei fusese pe Moldoveanu. La coborare mai luam si o nemtoaica pe care o ajutam sa coboare si drept multumire ne da paine (noi nu mai aveam si salamu cadea cam greu fara). Pana la urma, nevrand sa coboare singura a doua zi, merge cu noi cu masina pana in Katerini, la malul marii Egee.

Valea lui Stan: RT-ul

Am primit miercuri (dupa un weekend de 4 zile cu ocazia zilei de 1 mai, cand am fost la Herculane) un mail de la Stefan daca vreau sa merg pe Valea lui Stan sambata. Bineinteles ca vroiam. Asa ca sambata dimineata, am luat taxiul spre gara si m-am urcat in trenu spre PiteÅŸti. Stefan si Radu s-au lasat asteptati si au ajuns cu vreo 5-6 minute inainte sa plece trenu. In PiteÅŸti trebuia sa stam vreo 20 de minute si sa luam trenu (la 9.45) spre Curtea de ArgeÅŸ. Am profitat de timp si m-am dus la o patiserie vis-a-vis de McDonald’s si mi-am luat o cafea si un cort cu ciocolata in care nu am gasit nici o urma de ciocolata.

Trenu spre Curtea de ArgeÅŸ mi s-a parut foarte interesant. Este un singur vagon locomotiva, circula in regim de personal si face cei 38 de km intr-o ora si 5 minute.

Ajunsi in Curtea de ArgeÅŸ, trebuia sa gasim de unde pleaca microbuzul spre Aref. L-am gasit cu ajutorul unui alt sofer de microbuz care ne-a transportat cei 500 de metri cat separa gara de locul de unde pleaca aceste microbuze.

Cu microbuzul mergem pana in Căpăţâneni (~20 km) destul de inghesuiti spre nemultumirea lui Stefan care nu intelegea cum de coboara intr-una oameni dar tot la fel de aglomerat este. De aici incepem sa urcam urmand drumul national, in timp ce microbuzu o ia spre stanga spre Aref. In timp ce mergeam fara prea multa dorinta incercam sa facem autostopul si pana la urma ne ia un nene care nu prea a inteles de ce am mers cu trenu 4 ore+ pentru un traseu care dureaza dus – intors 3 ore. Ne lasa la intrarea in traseu (la vreo 6 km de Căpăţâneni, intr-o curba ac de par, langa o troita).

Incepem sa urcam, trecand de doua ziduri anti-viitura (sau anti ce or fi ele) fiind nevoiti sa abandonam catelul pe care il hranise Stefan in cele 5 minute cat am stat, inainte sa incepem sa intram in traseu. Timp de vreo 30 de minute mergem exact pe langa rau, trebuind din cand in cand sa trecem de pe un mal pe altul al lui sarind din piatra-n piatra. Din fericire apa nu depasea inaltimea pietrelor puse pentru a pune piciorul pe ele, astfel incat nu am avut probleme cu alunecari.

Ajunsi la prima scara, eu am ramas cateva clipe cu gura cascata gandindu-ma: „Pe acolo?…” Nu era cine stie ce sa trec pe o astfel de scara – trecusem eu si prin locuri mai naspa, problema era ca imi parea foarte instabila, la capete fiind legata cu sarme (groase, dar totusi…). A trecut intai Stefan, apoi Radu, in timp ce eu le faceam poze si fiind pe faza sa nu ratez momentul cand pica vreunu. Nu a picat nimeni… La capatul de sus al scari, spre suprinderea noastra am gasit un colt amenajat unde era o iconita cu Fecioara Maria si monede (si de la inceputul/mijlocul anilor ’90). Probabil ca cineva a fost foarte usurat sufleteste ca a scapat cu viata dupa ce a trecut scara aia…

De aici traseul incepe sa devina din ce in ce mai solicitant psihic si sa necesite tot mai multa atentie pentru fiecare pas. In unele zone, o alunecare a piciorului te poate duce direct in apa (foooooarte rece) a carei adancime nu o puteam ghici in unele zone (iar eu nu stiu sa innot) sau in stanci. O astfel de trecere a fost aici, care mie mi s-a parut mai naspa decat prima scara si pe care Radu a trecut-o destul de greu, cu ajutorul lui Stefan. Mai sarim peste cativa bolovani, mai mergem pe o scara cazuta si ajungem la ultima portiune, de unde nu am poze pentru ca aici mi-am bagat aparatu in rucsac si, dupa ceva timp de gandire, ne-am hotarat sa ne descaltam si sa o luam prin apa. Pana la capatul vaii, dupa spusele lui Stefan, mai erau vreo 5 minute dar care trebuiau facute prin rau. Cum nu mai facusem niciodata asa ceva, eram dornic sa incerc si senzatia asta. Ma descalt, imi dau pantalonii jos si o iau prin apa dupa Stefan care trecuse deja prima bucata de apa si ajunsese pe o portiune de uscat. Prima senzatie, „hai ma ca nu e asa de rece”, a durat 2 secunde. A doua senzatie: simt o durere pana in genunchi la dreptu dupa care o amorteala si o durere pe ambele picioare. Apa imi ajunsese dincolo de genunchi. Sar pe partea celalalta a raului. Vreo 10 secunde ma dor picioarele infiorator, dupa care totul revine la normal. Radu face aceasi operatiune si ajunge langa mine. Eu o iau mai departe spre Stefan… Ajung langa el, aceleasi senzatii dar parca durerea a fost si mai naspa si mai lunga. Ma uit cat mai era. Ar mai fi trebuit sa fac chestia asta de cateva ori, timp de cateva minute. In ritmu asta ne lua 20 de minute, nu 5. Apa il hotaraste de tot pe Radu sa spuna ca nu mai merge si ca ne asteapta acolo. Ma mai gandesc si eu si zic ca mi-a ajuns apa rece. Imi fac curaj si o iau inapoi. Ne imbracam si o luam incet in jos (eu cel putin nitel dezamagit si cu gandu sa revin la toamna cand e apa mai calda si mai mica si poate cu ceva echipament).

Cu vreo 10 minute inainte sa iesim in sosea, la o banala trecere a raului Stefan aluneca pe o piatra uda si ajunge in fund direct in rau. Apa i-a ajuns pana la gat si l-a dus la vale nitel pana a reusit sa se echilibreze si sa sara pe mal putin nedumerit de ce s-a intamplat si ce are de facut. Ii strig „dezbracarea urgent”. Se uita la el si vede ca e ud. Isi da rucsacu jos, scoate rapid electronicele (care erau ude toate: telefoane, gps) din el si incepe si el sa se dezbrace. Se sterge, face rost de o bluza si un hanorac de la Radu si de la mine dar pantalonii si bocancii a trebuit sa ii imbrace uzi (dupa ce au fost storsi). Chestia asta m-a facut sa casc si mai bine ochii pe unde calc si sa incerc sa fiu ceva mai prudent. Din fericire s-a intamplat aproape de iesirea din traseu asa ca nu au mai fost decat cateva sarituri peste rau. La intoarcere, am regasit catelul pe care il abandonasem si pe care Stefan l-a hranit cu sandwitch-urile lu Radu (spre nemultumirea acestuia). Incepem sa coboram pe sosea, sperand sa mai avem norocu de la venirea cu autostopu (fiind deja in mare intarziere). Ne rasfiram pe sosea, Stefan ramanand mult in spate. Ne depaseste mai multe masini care ar fi putut sa ne ia… dar nu a fost sa fie. Vad la un moment dat ca vine o masina, ridic mana dupa care observ ca e un Volkswagen destul de aratos. Renunt si ii zic lu Radu „Asta nu ne ia sigur, nu ma mai obosesc” si las mana jos. Surprinza insa: a incetinit si se apropie de noi. In masina era si Stefan. Un nene mare, cu mustata iese din masina, nu zice nici o vorba si incepe sa scoata diversele chestii care ocupau loc in masina si sa le bage in portbagaj. Goleste o punga cu mancare si la catelul nostru (care ne urmase pana aici) dupa care scoate prima propozitie, fara sa se uite la noi: „Hai urcati”. Ne urcam, ce sa facem… Omu venea de la pescuit (avea o lanseta in masina si era imbracat ca la peste). Il intreaba cate ceva pe Stefan de diversele rauri dupa care tace… Zice ca vrea sa treca pe la pastravaria din Oesti da ca ne duce pana in Curtea de Arges. Excelent, in gandu meu. La pastravarie a injurat ceva, ca nu era nimeni pe acolo s-a urcat in masina si ne-a dus in Curtea de Arges. Am vrut sa ii dam bani da a mormait ceva ca „Lasati… luati-va si voi o bere”. Saru-mana.

Trenu spre Pitesti plecase de 20 de minute. Cautam autogara de microbuze, dar ne iese in cale un nene care ne zice ca ne duce el cu masina la Pitesti. Ne suim. Porneste masina si ne pune muzica… de petrecere: „Asa vor femeile… cu dirilidinga” sau „Ia-ti mireasa zilele/Nu mai iesi cu fetele; Soacra mare sta pe prispa si vomita…”. Nu prea conta, ne-a dus la Pitesti si i-am dat 10 lei (toti trei). Ne luam bilete la trenu care pleca peste 40 de minute (la 19.21) dupa care eu cu Radu ne punem la o bere cu covrigei si sandwitch-uri (ale mele) iar Stefan se duce sa pozeze autobuze pana la 19.10 cand ne urcam in trenu de Bucuresti.

//Later edit

Au aparut si pozele lu’ Stefan.

In Valea lui Stan

Am fost sambata, 5 mai, cu Stefan si Radu pe Valea lui Stan, o vale superba din sudul Fagarasului, ce se strabate (atat la urcare cat si la coborare) in vreo ora jumate – doua. Valea se intinde de-a lungul raului cu acelasi nume (Valea lui Stan, nu Stan) care face din loc in loc cascade si mici canioane. Daca vrei neaparat sa ajungi pana in capul vaii, la vreo 5 minute inainte de final trebuie sa te descalti, sa iti iei bocancii in manuta si sa te intrii intr-o apa care (in aceasta perioada) este rece de iti taie picioarele (pe mine m-a lovit o durere pana la genunchi). Pe unele portiuni faci traversari laterale pe stanca (cu apa sub tine), pe altele treci peste rau si pietroaie pe o scara ancorata cu sarme, in unele locuri sari pe rau din piatra-n piatra, pe altele se merge lejer iar pe unele portiuni ce par simple poti sa faci „poc” in apa (ca Stefan) intr-un moment de neatentie.

Puteti vedea poze din Valea lui Stan in galerie si un RT ceva mai complet aici.

1 mai: Baile Herculane

Profitand de faptul ca mi s-a dat concediu pe 30 aprilie iar 1 mai era libera prin bunavointa celor de sus mi-am facut bagaju si m-am dus la Herculane. Intamplarea a facut ca tot acum sa fie acolo si intalnirea MISA, asa ca nu am gasit gazda atat de repede cum ma asteptam. Am stat pana la urma la o batranica simpatica, tanti Mady (daca vrei numarul de telefon da un comentariu aici) intr-un apartament cu doua camere si 50 de lei / noapte.

Zilele de sambata si duminica au fost rezervate pentru ture in muntii din jur. Sambata pe Domogled spre Crucea Alba si Grota lui Serban iar duminica am mers la Cascada Vanturatoarea si Pestera cu aburi. Pentru a urca la Cascada Vanturatoarea trebuie sa ajungem la vreo 12 km de Herculane (ultimul pod inainte de Pensiunea Dumbrava). De acolo, pe cruce albastra se merge vreo ora. Peisajul cu iarba verde de primavara si un soare bland era incantator.

Luni, prin niste pile puse de tanti Mady, am reusit sa prindem si locuri intr-o mini-excursie in imprejurimi, la manastirea Vodita, manastirea Sfanta Ana, la Portile de Fier, la Cazanele Dunarii si capul lui Decebal. Ca fapt divers: manastirea Sfanta Ana a fost ctitorita de Pamfil Seicaru dupa ce a scapat cu viata in mod miraculos in primul razboi mondial iar sculptarea capului lui Decebal este finantata de Iosif Constantin Dragan, unul dintre cei mai bogati sau poate chiar cel mai bogat roman si un cunoscut protocronist.

Daca ajungeti in Herculane sa nu ratati sa faceti o baie in bazinele (care arata destul de jalnic) de langa rau de dupa hotelul Roman, sa va spalati pe ochi cu apa din „izvorul de ochi” si sa „imbratisati” Sequoia.

La intoarcerea in Bucuresti am avut ceva emotii din cauza faptului ca nu am mai apucat sa luam bilete si a trebuit sa le cumparam de la nash.

//Later edit

Am gasit pe YouTube imagini de la Vanturatoarea

Prin muntii Valcei: Latorita

In weekend-ul 14-15 aprilie am fost impreuna cu Raul, Floriana si Ciuli (din Clubul Nostru) in Muntii Latoriţa. O zona absolut necunoscuta pentru noi in afara de Floriana care mai fusese de cateva ori prin ei si care ne-a si indemnat sa mergem acolo.

Mijlocele de transport in zona sunt destul de putine, astfel incat daca pleci din Bucuresti nu merita sa te duci doar pentru un weekend (2 zile) pentru ca o zi o pierzi pe drum (tren pana la Craiova, legatura spre Rm. Valcea, masina pana la Voineasa). Noi am mers cu masina lu Raul (o Dacie din ’73 prin care batea vantu ca pe creasta muntiilor) pana la cabana Petrimanu de unde am inceput urcarea, urmand initial cursul paraului Turcinu Mic. Urmarind o harta care arata cu totul alte distante decat ce era in realitate si o schita facuta de tatal Florianei (marcaju ori e prost/sters ori nu exista in zona) am reusit sa iesim in creasta. Mersu prin padure pana in creasta a fost printr-o zapada inmuiata in care uneori ti se scufunda picioru pana la genunchi. Raul si-a luat (dificila) sarcina sa taie carare. De aici, am trecut peste peste varfurile Fratosteanu Mare (2053 m), Mogosu (1959) si in final Pietrele (1881) langa care ne-am si oprit la stana cu acelasi nume. Aici am pus cortu, am facut focu (ajutandu-ne de niste lana de oaie pe care ciobanii o lasasera intr-o punga pe langa stana si care avea o „mireasma”… de picau mustele de pe pereti, daca ar fi existat) si am inceput procedura standard:
– mancat: Raul baga la greu carne de porc si copane pe care le incalzea la foc
– uscat soseste: nu si Ciuli care si-a pus la incercare noii bocanci La Sportiva – daca am vazut eu bine.
– „cantat”: adica Ciuli incerca sa cante versuri de la Colibri, Alifantis si altii fara acompaniament de chitara iar eu ii mai aminteam pe unde uita si ii dateam idei

Pe la 10 si nitel, la insistentele Florianei care trecuse in lumea viselor privind focul ce ne incalzea feÅ£ele si mainile batute de vant, ne gandim sa ne bagam la cort. O lasam pe ea sa intre prima si sa se aranjeze in sacu de dormit, dar a avut un soc :D. „Cum sa incapem 4 in cortu asta. Asta e cort de abia 2 persoane”. Rad in gand. Dormisem asta vara destul de bine 3 persoane in cortu ala. Intr-adevar probabil ca acum va fi inghesuiala mare. Ma bag si eu si Raul (care isi da seama ca noi, ceilalti ne-am culcat cu capu la vale si se culca invers fata de noi) si in final Ciuli care a mai aruncat cateva lemne pe foc.

Nu pot sa adorm imediat. Imi veneau in minte povesti cu duhurile padurii (Iele, strigoi, suflete chinuite intrupate-n lupi) si nu-mi puteam scoate din cap focu care se inaltase cam mult dupa ce pusese Ciuli lemne, iar rucsacu meu era destul de aproape de el. Dupa ce se mai domoleste, imi bag capu in sac si dorm. Ma mai trezesc de cateva ori: la sforaiturile lui Ciuli (care nu sforaie) si Raul si cand Floriana face criza de claustrofobie spre dimineata si o sterge afara sa ia oxigen. Se intoarce repede la caldurica.

A doua zi, ne trezim pe la 9 (Floriana in special si Ciuli vroiau sa ne sculam pe la 6. wtf?) facem ceai si mancam ce ne-a mai ramas si incercam sa facem niste apa din zapada, pentru ca nu am gasit izvorul. De fapt, in afara de Floriana, nu l-a mai cautat nimeni. Cam putina apa rezultata…

O luam in continuare pe creasta. De data asta, zapada era ceva mai tare dar si vantul batea in unele locuri destul de rece si puternic. Intr-o ora si nitel suntem cu totii pe Varful Puru (2049 m). De aici incepem coborarea. Pana cand am dat de urmele de urs (la putin dupa ce am iesit din golul alpin si am intrat in padure) am mers relativ bine, dupa care a inceput balaureala. Am pierdut repede marcajul (cruce rosie) si am inceput coborarea la nimereala prin padure pana… am dat de stanci. De aici am incercat sa mergem paralel cu stancile, pe curba de nivel si sa coboram prin diverse vai, dar dupa ce coboram 5-10 minute ne dateam seama ca dam in alte stanci sau dateam de cascade pe care nu dorea nimeni sa le incerce.

Ciuli gaseste in sfarsit o vale despre care era sigur ca e accesibila si incepem sa coboram puternic pe ea. Ajungem la 20 de minute de drum… cand dam de un abrupt. Ciuli il inspecteaza si da verdictul „Nu se poate trece pe aici” (gandindu-se probabil mai mult la Floriana despre care nu stiam nici unu cum sta cu cataratu). La dreapta stanca, la stanga stanca. Ma gandeam cu groaza ca trebuie sa urcam toata valea pe care o coborasem si sa ne lasam si mai mult spre lacu Galbenu. Floriana ne asigura ca nu vom gasi nicio vale mai buna inspre Galbenu deoarece sunt stanci si mai abrupte in zona aia si vrea sa vada cu ochii ei ce este atat de „imposibil” de trecut. Peste mai putin de 10 minute se intoarce cu zambetu pana la urechi si ne zice ca se poate trece foarte usor peste abruptu ala. Doar putin atentie. Isi ia rucscau si o ia inainte. O urmeaza Ciuli care trece. Trec si eu, dandu-i rucsacu lu Ciuli care ajunsese deja jos si imi dau seama ca intr-adevar era naspa trecerea dar nu imposibila (dovada ca acum scriu blogu asta). Trec mai departe si Ciuli sta sa ii prinda rucsacu lu Raul. Ii ia rucsacu si il pune langa el pe o piatra dupa care incearca sa ii ghideze picioru, cand aud un zgomot de rostogolire si un racnet „Razvaaan. Fii atent”. Ma intorc si vad ca rucsacu lu Raul venea vesel la vale, rostogolindu-se si sarind din piatra-n piatra. Imi dau seama ca nu o sa ma loveasca, dar Floriana era mai jos si il vazuse si ea. Am pentru o fractiune de secunda in minte imaginea Anei, pe Lanturi in Piatra Craiului cand incercase sa opreasca un rucsac si s-a ales cu o rana in frunte. Zbier catre Floriana care se pusese pe directia lui „Nuuuu. Da-te la o parte”. Din fericire ma asculta si il lasa sa treaca, usor nedumerita de ce am facut asta: „Imi venea direct in maini. Il prindeam”. Dupa ce a trecut faza a realizat ca Raul avea un piolet prins de rucsac si intr-adevar „putea sa ii vina direct in maini”… sau in alta parte. Rucsacu s-a oprit singur cativa metrii mai jos si toate in el erau intregi (aparatu foto si cele 3 telefoane). Doar pioletu nitel julit de stanci… e bine ca nu era cu sangele vreunuia din noi pe el.

Coborarea de aici a fost usoara iar la rau (Latorita) ne-am dat jos ceva din praful de pe noi. Am pornit spre Petrimanu unde am mai stat vreo ora dupa care ne-am urcat in frigideru… aaa, masina lu Raul si am pornit spre Ramnicu Valcea si apoi Bucuresti.

Poze in galerie de pe Clubul Nostru (deocamdata doar ale mele, dupa miercuri apar ale celorlati).